Biografie completă
M-am născut într-un sat din Moldova, într-o lume care nu avea timp pentru visători. Acolo, bărbații erau crescuți să îndure, nu să simtă. Să lucreze, nu să viseze. Dar eu... eu vedeam lumea altfel. Vedeam umbre cum se mișcă, contururile cum vibrează, culorile cum povestesc. Simțeam nevoia să desenez, să exprim, să creez.
Pentru tatăl meu, tot ce făceam era o prostie.
El nu mi-a permis să mă apropii de artă. Ori de câte ori mă prindea cu un creion, o foaie, o schiță, mă pedepsea. Fără milă. Cu palma, cu cureaua, cu vița de vie. Îmi spunea că desenul e pentru cei slabi. Că nu vom trăi din prostii. Mi-a rupt caietele, mi-a zdrobit visele – dar n-a reușit să stingă flacăra din mine.
O zi a rămas adânc săpată în mine: eram copil și am furat câțiva lei din casă ca să-mi cumpăr gumă și creioane colorate. Când a aflat, m-a „corectat”. Așa zicea el. M-a bătut cu o viță lungă, până mi-a amorțit trupul. Dar în mine s-a întărit ceva: știam că un vis care doare merită să fie trăit.
Am urmat Școala de Arte pentru Copii din raionul Ștefan Vodă între 1995 și 2000. Ani în care m-am refugiat în artă, în liniștea pensulei, în încrederea tăcută a profesorilor. Iar la absolvire, am trăit un moment sfânt: diploma mi-a fost înmânată de marea soprană Maria Bieșu. Când am ajuns în fața ei, am simțit – fără să gândesc – că trebuie să-i sărut mâna. Am fost primul care a făcut-o. Ea a zâmbit, și-a lăsat mâna în mâinile mele și, în acel gest, am simțit pentru prima dată că sunt văzut. Că sunt acceptat.
În 2001 am vrut să dau la Facultatea de Arte din România. Dar nu aveam bani, relații, nici sprijin. Am fost respins. Și atunci am tăcut din nou. Am închis visul și m-am apucat de muncă grea. Am devenit zidar sobar. Am construit sobe, șeminee, grătare. Am sculptat cărămida cu aceeași pasiune cu care desenam altădată. Munca mea era respectată. Dar mă consuma.
În 2009, am început să simt că ceva nu e în regulă. O boală a tăcut în mine ani de zile, până când, în 2020, totul a cedat. Am fost internat în Germania, unde am trecut prin două intervenții chirurgicale dificile, care mi-au schimbat viața. Probleme grave la nivelul intestinului. După operații, medicii mi-au interzis definitiv munca fizică.
Și atunci, cu trupul slăbit, dar sufletul în pragul renașterii, am reluat pensula.
Dar nu doar boala m-a zdrobit. În 2013, femeia pe care am iubit-o, soția mea, a murit. Am fost împreună patru ani. A fost singura care m-a iubit pentru ceea ce sunt. A murit în brațele mele. Și, odată cu ea, o parte din mine s-a dus.
Anii de după au fost plini de umblet și rătăcire. Italia. Anglia. Germania. Am încercat să supraviețuiesc. Dar viața mea adevărată a început abia în anul 2022, când, după operații, m-am așezat pentru prima dată, după ani, în fața unei pânze goale.
De atunci, pictez zilnic. Nu pentru glorie. Ci pentru vindecare. Pentru adevăr. Pentru mine.
Fiecare lucrare e o rană transformată în culoare. Fiecare pensulă e o mărturisire. Pictez copilul care a fost bătut pentru că a visat. Bărbatul care și-a frânt trupul în muncă. Soțul care și-a pierdut iubirea. Omul care a căzut și s-a ridicat.
În martie 2024, cu doar 12 zile înainte de ziua mea, a murit tatăl meu. N-am apucat să ne împăcăm. Dar nici n-am mai simțit ură. Doar liniște. În ultimii ani, îl iertasem deja. Pentru că l-am înțeles. A fost și el un prizonier al unei lumi care nu l-a învățat să fie blând.
Azi nu mai port teamă. Nu mai cer aprobare. Sunt pictor.
Și când stau în fața pânzei, cu mâinile care știu ce-i durerea și cu sufletul care a învățat ce-i iubirea, mă simt... un Da Vinci, un Nicolae Grigorescu al lumii mele, al rănilor mele, al renașterii mele.
Și nimeni nu-mi mai poate lua asta.